Istoric

În urma cercetarilor arheologice se pare ca zona Giurgiu a fost dens populata încă din perioada dacă, însă primele atestări documentare ale cetăţii Giurgiu le găsim abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi le datorăm unor autori străini. „Itinerariul de la Bruge” şi „Codex Latinus Parisinus” (unde Cetatea este amintită sub numele Zorio) menţionează începutul existenţei oraşului şi a cetăţii Giurgiu înainte de 1396, an în care s-a trecut la ridicarea zidurilor Cetăţii din Insulă din ordinul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386 – 1418). De altfel, anii domniei lui Mircea cel Bătrân par să fie una dintre cele mai faste perioade pentru Giurgiu, din zbuciumatul Ev Mediu, iar actul de naştere al oraşului Giurgiu este considerat primul dintre cele două tratate de alianţă încheiate de Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, cu regele Poloniei Vladislav Jagello, documente redactate la Cancelaria Domnească şi semnate în Cetatea Giurgiului la 23 septembrie 1403, respectiv la 17 mai 1411.

Legenda spune ca Giurgiu ar fi fost fondat de un grup de comercinti genovezi, care ar fi și dat numele asezarii după sfântul protector al Genovei – San Giorgio.

Timp de mai multe secole, Cetatea Giurgiu îşi schimbă des stăpânii, este distrusă şi reconstruită de mai multe ori. La un moment dat în intervalul 1414-1420 – istoricii nu au căzut de acord asupra datei – Giurgiu este cucerit de turci. În 1427, Dan al II-lea recucereşte cetatea, dar aceasta nu rămâne decât două decenii sub cârmuirea domnilor pământeni, pentru că în 1438 Imperiul Otoman o ia din nou în stăpânire. Până la 1574, când în timpul domniei lui Alexandru al II-lea Mihnea se hotărniceşte teritoriul Raialei Giurgiu, cetatea supravieţuieşte mai multor asedii, războaie şi chiar incendiului ordonat de Vlad Ţepeş, în 1462, după nimicirea garnizoanei turceşti şi reocuparea fortificaţiei. Mihai Viteazul îşi leagă şi el numele de Cetatea Giurgiu, pe care o recucereşte de sub stăpânirea Imperiului Otoman în 1595, dar, ca un blestem, aceasta este din nou incendiată. Turcii revin în ca stăpâni în Giurgiu în 1597 şi refac şi întăresc cetatea de la Dunăre, cedând-o abia în 1659 domnitorului Mihnea al III-lea Radu. Un secol mai târziu, în 1770, vine rândul ruşilor să atace şi să ardă Giurgiul, după 1771 ruşii şi apoi turcii cucerind noua cetate Giurgiu (Tabia). În acea perioadă se construieşte Turnul Ceasornicului, cu rol de punct de observaţie în garnizoana turcească. Austriecii asediază şi ei Giurgiu, dar fără succes, la 1790, pentru ca în perioada războiului ruso-turc din1806 – 1812 oraşul să aibă mult de suferit. Mari distrugeri provoacă şi al doilea război ruso-turc (1828-1829), însă Pacea de la Adrianopole consfinţeşte trecerea definitivă a Giurgiului la Ţara Românească.

Populaţia oraşului participă activ şi entuziast la înfăptuirea Unirii de la 1859, iar în anii următori Giurgiu cunoaşte o nouă perioadă de înflorire, în care merită consemnată lansarea la apă a primei nave româneşti de război – „România” (1862), apariţia primului ziar local – „Credinţa – foiţa adevărului” (1867), inaugurarea primei linii de cale ferată din Principate, Bucureşti Filaret – Giurgiu şi deschiderea cursurilor la primul gimnaziu din oraş (1869), precum şi înfiinţarea primei filiale a Societăţii „Ateneul Român”.

Reconstructia orașului a început având la baza un plan arhitectural care presupunea o dezvoltare radiala a strazilor, pornind de la o piața centrala – numita farfurie – care exista și astăzi, având în centrul ei simbolul de referinta al orașului – Turnul cu ceas.

Turnul cu ceas dateaza din secolul XVII, din timpul ocupatiei otomane. Acesta a fost construit ca turn de supraveghere a imprejurimilor, după plecarea turcilor acesta a suferit mai multe modificari, una dintre ele fiind adaugarea unui ceas. Giurgiu a avut un impact istoric important și prin faptul ca a avut prima linie de cale ferata (1869) ce facea legătura cu Bucuresti, de asemena, aici a apărut și prima linie de telegraf, primul vas și primul feribot sub drapel romanesc.

Între 1952 – 1954, a fost construit primul pod peste Dunare ce lega Romania de Bulgaria, acesta a fost de numit simbolic ”Podul Prieteniei”.

Deschis la 20 iunie 1954 și proiectat de V. Andreev, podul masoara 2,8 km lungime, avand atât o punte rutieră cu două benzi, cât și una pentru traficul feroviar, precum și trotuare pentru pietoni. Secțiunea centrală de 85 m lungime poate fi ridicată pentru a permite trecerea navelor mai mari. Această secțiune centrală mobilă este supusă periodic la revizii de către partea română, în atribuțiile căreiă intră buna ei funcționare.